căprioara şi pantalonii

Căprioara îşi ţine ochii mari şi mereu umezi de puţină emoţie. Boticul şi-l poartă confuz ţuguiat, iar buza de sus e ridicată deopotrivă îmbufnat şi sexoso-angelinesc. Chiar şi atunci când se uită fix la tine, ai senzaţia că flutură bezmetic din genele ei de pin up girl. Îşi pleacă grijuliu capul într-o parte şi, doar din când în când, îşi mai adulmecă – de faţă cu tine, dar ca din întâmplare – umărul curat şi cremos. Nu se grăbeşte niciodată şi se ţuguiază cu emfază recunoscătoare atunci când o aştepţi. Pufăie ţigara cu încetineală, rotocoleşte fiecare fum pe care-l scoate, te atinge doar cu buricul degetelor şi aşteaptă declarativ să-i cedezi scaunul. Citeşte literatură japoneză şi se dă în vânt după concept shoes. În locul tocăniţei de cartofi, alege oricând maigret de canard, mânuieşte tacâmurile ca un dirijor filmat în slow motion şi lasă mereu câteva ceva în farfurie. E delicată şi nu e posibil să mănânce atât. E o sumă de miau-uri care lasă să se întrevadă cu eleganţă miaul cel mare pe care ţi-l va ofta, la o adică, în boudoir. Şi toţi pantalonii o vor.

* Fotografia este de aici.

de post

*

Bunătăţi există nenumărate. Sunt prăjiturile cu multe straturi, din care furi colţurile şi de-abia după aceea mănânci tacticos miezul, de faţă cu toată lumea. Este pizza cu flori de zucchini şi file de anchois, mâncată sub briza nocturnă de la Roma. Sunt cărnurile deşănţate şi înmiresmate, făcute la cuptor sau învârtite la proţap sub sucul multor lămâi. Există croissantul de dimineaţă, care-ţi unge degetele cu aromă de unt, în timp ce aduni cu linguriţa spuma cremoasă şi aurie a unui espresso perfect. Mai sunt bezele retardate şi minunate, mai sunt acadelele cu lemn dulce. Mai sunt şi gauffrele calde, pe care lipeşti cu miere câteva bucăţele de fructe proaspete. Mai este şi roşia inimă-de-bou, pe care trebuie doar s-o culegi din grădină şi să-i laşi sucul să-ţi curgă pe bărbie imediat ce i-ai muşcat moţul. Şi câte şi mai câte!

Da, bunătăţile te fac să crezi că fiecare minut e un festin delirant, cum am văzut în I Served the King of England. Dar după un regim extensiv de bunătăţi, în care doar gândul la ospăţ îţi şi rotunjeşte pomeţii, plaga postului e aiuritoare. Nu simţi că se mai cade să-ţi faci stomacul bureţel compus din pâine şi apă. Dai în crize biliare, dacă brusc nu ai parte decât de răbdări prăjite. Şi visezi degeaba la câini cu covrigi în coadă, aşa cum silabiseai tu de mică dintr-o carte desuetă scrisă de Ana Blandiana. De fapt, coaja de pâine te râcâie pe gât, odată ce te-ai obişnuit cu gustul desfrâului.

Tranziţia la pâine-cu-apă e grea, iar fanteziile cu jambon, de-a dreptul halucinante.

* Maimuţa dezolată e de aici

Where do you go my lovely

*

Pentru că m-am întors de la Londra şi pentru că nu am primit până acum întrebarea corectă despre asta, îmi scriu aici răspunsul. Cea mai desueta şi personală amintire va fi cântecul ăsta, pe care l-am auzit în timp ce bâjbâiam întârziindă prin întunericul brit al unei săli de cinema, în căutarea prozaică a unui loc.

Cântecul mâzgăleşte numai bine Hotel Chevalier, un scurt-metraj realizat de Wes Anderson şi lipit frumos în faţa filmului Darjeeling Limited. Miroase a fructe uitate la copt sus pe şifonier şi a cafenea cu fotolii doar un pic scorojite. Sau poate că-mi miroase mie a bereta lăptoasă care mi-a ţinut părul în frâu în ultima parte a călătoriei la Londra şi care mi-a adus oftături uuh-la-la-ite chiar şi de la nămeţii de punkeri de prin Camden Town. Miroase a croşeturi şi a genţi vechi de lac. Şi mi-e teamă să-ţi recunosc că, dacă nu m-aş înfofoli în sindromul mănuşi-croşetate-cu-vedere-la-încheietură, s-ar putea să văd că-ţi miroase a penibil.

Hotel Chevalier poate fi văzut aici: http://www.madwell.com/flash/hotel.htm

* Poza e de aici

I used to be a lady, but I’m ok now

*

Azi, un coleg către mine:

Haide mai, lasă-mă, eu n-ascult persoanele care poartă mărţişor!

(Mă întreb ce ar fi răspuns maître textier la asta)

* Fetiţa e de aici

proces verbal

*

În seara asta, pe Tudor Arghezi, în curtea slab luminată a unui bloc vechi, am văzut un elefant mic. L-am văzut, am trecut de el, m-am întors, l-am mai văzut o dată şi m-am îndepărtat. În secunda următoare mi-am dat seama că nu era decât o motocicletă acoperită de o husă. Şi că fac asta mereu: văd elefanţi mici în loc de motociclete.

* Fotografia e de pe deviant

politeţea şi dafinul rătăcitor

*

Cred că, printre toate insignele, şepcuţele de pionier, genţile de bunică, parfumurile cu note de trandafiri bulgăreşti, bancnotele vechi şi mănuşile croşetate, negustorii de la târgurile vintage ne-ar face un mare bine dacă ar vinde puţină politeţe. În doze mici, discrete, chic ambalată, politeţea ar face ravagii printre toate persoanele hip.

Răguşesc zilnic întrebându-mă unde o fi politeţea d’antan. Unde sunt oamenii care îţi mai dau bună ziua după ce îi ajuţi luni de zile să-şi scrie o teză de licenţă? Unde sunt toţi colegii de fabrică gentili, care se ridică de la masă când ai terminat şi tu de mâncat, pentru că tu mănânci cam încet? Unde s-au ascuns cei care îţi dau bineţe fără să-ţi amplaseze simultan şi-un cap în gură? Hoardele barbare ne îmbrâncesc cu pricepere, fumează în timp ce tu mai ai mâncare în farfurie, nu te întreabă jamais de sănătate decât dacă vor să-ţi peroreze vreo jumătate de oră despre propriul lor pancreas, nu-ţi cedează locul de pe canapea nici dacă eşti adorabilă în încălţările tale cu polka dots.

Politeţurile ajung să mi se pară zaharicale când eu, se ştie, mănânc ciocolată neagră. Politeţurile mă surprind atât de tare zilele astea, încât îmi dau seama că m-am sălbăticit de tot şi dau în bâlbâială când le găsesc pe undeva.

Parcă ne-am juca banga-banga cu nişte cavemeni epilaţi. Toate bune şi frumoase, ne fâţâim de colo colo cu impecabile genţi croco şi între timp ne aventurăm cu scobiturile în nas.

Data viitoare când vrei să-mi deschizi uşa, nu te speria! Voi face ochii mari, voi ezita şi negreşit mă voi împiedica în propriile-mi polka dots. Sunt adorabilă, asta e.

* Nimfele mute sunt de pe flickr

răspuns la “leapşa cam horror”

Acum ceva vreme, domniţa Zaza mi-a pasat o leapşă pe care o onorez de-abia acum. Din fericire, pe biroul de acasă am cărţi care mi-s dragi şi ne-reci, aşa cum îmi sunt unele volume împrăştiate pe biroul meu cu reni de la fabrica de vise.

Cartea e la îndemână, pentru că nu am apucat să o mai urc înapoi pe raft. E Frica în Occident (secolele XIV-XVIII) a lui Jean Delumeau. La pagina 123 găsim:

“Ne întrebăm, totuşi, dacă suspiciunea provocată de lună şi legată de frica de noapte, de care vom vorbi în capitolul următor, n-a fost cumva mai veche şi mai generalizată decît ştiinţa astrologilor? În orice caz, numeroase civilizaţii de odinioară au atribuit fazelor lunii un rol decisiv asupra stării timpului, precum şi asupra naşterii şi creşterii oamenilor, animalelor şi plantelor. În Europa de la începutul Timpurilor Moderne, o seamă de proverbe şi de almanahuri franţuzeşti reamintesc cum se poate pactiza totuşi cu acest aspru capricios şi îngrijorător, şi cum anume trebuie interpretate formele şi culorile ei:

Pe cinci ale lunii se va vedea cum va fi timpul toată luna…”

Astea fiind scrise, se poate spune că am revenit.

dessine-moi un mouton

*

Se dau:
- Consumatoarele invitate la focus grup, cu părul măturică de la vopsea şi care ştiu cât mai costă o pâine. Atunci când ies din camera termopanată cu o oglindă în spatele căreia le sunt sorbite vorbele şi gesturile, cer resturile de ciocolată degustată să le ducă acasă copiilor.
- Oameni-ciorchini care fac poze celui mai mare brad de metal, iar în unele dimineţi târzii, pe treptele unui mare magazin ultra central, bărbaţii cu riduri prăfoase care iau brunch-ul compus din felii de pâine decorate cu margarină ieftină.
- Asiaticii care fac filme despre cum să-ţi păstrezi veşnic tinereţea dacă mănânci găluşte umplute cu carne de fetuşi; bătrânele care croşetează botoşei pe stradă, doar ca să nu crezi despre ele că-ţi cerşesc.
- Creţele care îşi feresc de ploaie părul în formă de oaie şi îşi ung genunchiul stâng cu diclofenac şi genunchiul drept cu ulei de corp cu aromă de mango.

Toţi îşi poartă cu sine planetele, care se rotesc de nebune în jurul axelor proprii. Întrebarea e dacă planetele se întâlnesc la intersecţie şi se bufnesc unele pe altele, rezultând vânătăi rotunde.

Din off mi se şopteşte că, în geometriile neeuclidiene, paralelele se întâlnesc. Mai sunt şanse, deci.

* poza e de pe flickr

futu-i! chicoti buburuza, oarecum afectată

*

în sistem, înveţi repede că lucrurile sunt clare. viaţa e împărţită ca un tort trist, un strat de ciocolată albă, un strat de ciocolată neagră şi un strat confuz şi fructat. există ciocolata de luni-până-vineri şi există ciocolata-de-weekend. afli pe pielea ta că ce e apa-de-luni-până-vineri nu se amestecă deloc bine cu ce e ulei-de-vineri-până-duminică.

aşa că, în fiecare fuckin zi-de-luni-până-vineri o aştepţi cu înfrigurare pe următoarea, apoi pe următoarea şi tot aşa. şi-ţi găseşti motive. luni ţi se electrizează părul, marţi trebuie să pui rufele la spălat, miercuri ţi se moleşesc genunchii, iar joi nu îndrăzneşti. vineri ai grijă să ai unghiile impecabile şi urechile proaspăt spălate, fustiţa suficient de bufantă şi genele rimelate până peste cap. toate astea, să ne-nţelegem, trebuie rezolvate dis-de-dimineaţă.

pentru că aştepţi minunea de vineri-seară. dincolo de toate sufragismele şi egalitarismele şi dreptul de a purta pantaloni. dincolo de toate isteriile feministe hai-să-ne-ardem-chiloţii-şi-să-nu-intrăm-în-bucătărie, aştepţi atavic iniţiativa lui. aştepţi altceva decât nu ştiu-ul duplicitar ca soarele cu dinţi: la primul strat un soare prietenos, la al doilea strat un ditamai şutul în buricul tău pregătit, cum altfel, decât de vineri dimineaţă.

dacă luni te trezisei cu părul aburit şi marţi, evident, maşina de spălat trebuia pusă la treabă, vineri ce mai poţi spune? ce se mai poate întâmpla? sunt sigură că, de fapt, lui îi este frică de megatronii care apar la apus şi care îi smulg sprâncenele, îi taie pleoapele şi îi aspiră testosteronul. pentru că altfel, chiar nu-mi închipui motivul pentru care îţi aruncă un nu ştiu gripat, care se transformă în nimic doar o oră mai încolo.

e desuet şi personal să aştepţi iniţiativa lui, după revoluţii sexuale şi emancipări intempestive. aşteptarea miroase a mănuşi croşetate şi are farmecul ei. iar dacă prinţişorul face nazuri, e musai să le consideri şi pe astea pur fermecătoare.

mda… prinţişorul face nazuri (vă rog să nu-i spuneţi că-l vorbesc pe la spate). în funcţie de cum i se aşează pantalonii, în funcţie de ora meciului, în funcţie de cât de bine s-a spălat pe cap. prinţişorul sună doar când are el treabă. sau nevoie, ca orice prinţişor care se respectă.

* poza de pe flickr

ziua cârtiţei

*

ziua cârtiţei nu există de fapt. cârtiţele nu au parte de rumeneli UVA+UVB, ele stau în subteran şi nici măcar nu sunt dotate cu lămpi de miner de lipit în mijlocul frunţii. în schimb, sunt năucite zi de zi de câte un neon care scoate boabe de gheaţă.

la ceas de seară, cârtiţele au accese punk-melancolice, în timp ce inima le bate tare şi tare departe. minţile lor fumate ţopăie în rochiţe gri-şoricel pe iarba umedă din Câmpurile Alizee. unele cârtiţe ar prefera tolăneala cu varii îmbrăţisări într-o plapumă cu puf de gâscă. alături de o cârtiţă tandră, care să gâdile cu respiraţia ei leneşă puful restrâns de pe claviculă. în schimb, se zgribulesc pe scaune-design care costă de multe multe ori mai mult decât salariul minim pe economie şi-şi înfundă căşti autiste în urechile lor interne şi păroase.

în afară de celelalte cârtiţe, nu le înţelege nimeni aberaţiile babuinistice, glumele cool şi tenişii rupţi-doar-cât-să-pară-vintage, paloarea de natură cârtiţeasco-aristocratică.

cândva, înainte să fie cârtiţe-din-establishment, gustaseră din libertate. acum neonul le îmbracă minţile într-o pâclă groasă cu consistenţă de osânză şi le fereşte de soarele care atacă fabrica de vise. cu ochii scoşi din orbite, cârtiţele visează că viaţa lor poate şi trebuie să fie în altă parte şi, în rarele dăţi când sunt în altă parte, sunt prea descumpănite să mai înţeleagă ce au de făcut.

viaţă de cârtiţă cu lenjerie de dantelă. time to exit.

* poza e de pe flickr