carnete dintr-un razboi anapoda

“pana la urma ne-am impacat?”

 
“nu, stam asa doar de ergonomie”

zile libere, iuhu

happy paques

 

mielusica

ce-am mai…

pt demi plie, grand plie, battement tendu si altele asemenea, un spectacol cum nu te-ai astepta sa vezi la opera romana. simfonia fantastica tradusa in dans de gigi caciuleanu. fantastic nu e la intamplare aici

sala de asteptare, cartea de la liternet a lui mat[ei ghigiu], autor pe care-l urmaresc de ceva ani, din alta viata, pe poezie.ro

coloana sonora de la oldboy, indelung cautata, in sfarsit gasita. iata cateva mostre aici.

 

shoot the messenger

********: omg
********: am visat-o azi noapte
********: pe elena farago
********: care era un nume de
********: wait
********: era un fel de ambalaj
********: i-am vazut numele
********: pe un ambalaj de
********: ceai!
######: hm
********: si scris cu font gen ice age
********: dar pe galben
********: sunt varza
********: what does this mean
######: inseamna ca esti mancabila
######: si crocanta

si toate astea datorita si cu ocazia lui "la trecut"

*: scrintin e insusi asteriscul

 

les fleurs de mahler

cum epurul de pasti de la wordpress nu a binevoit sa functioneze tot weekendul, scriu acum ce-am gandit atunci. azi dezvaluim sugestia a la leti despre cum sa devii zen dupa un-luni-pana-vineri-dintre-acelea. fugi la sala radio la concert. vineri mahler. crantanesti ovezane printre abonatii intre si peste 2 varste, conservatoristi si alti rataciti. vezi ca scena inainte de solisti arata ca o perna in care s-au infipt multe multe ace cu gamalie rosie. si cand intra solistii, se aseaza chiar pe ele, acele.
iti mai dai o noapte alba, cu castig la zaruri ca-n filmele cu agenti secreti, o zi de lancezeala fara sa iesi nici macar pe balcon, doar ca sa te pregatesti de ziua cea mai hippie a anului. si termini cuminte cu legaturi bolnavicioase [care e asa... nici film prost, dar nici film mare]

 

easy like a friday morning

nu sunt o persoana matinala. cand eram mai mica si ai mei ma intrebau ce vreau sa ajung cand o sa fiu mare, le raspundeam ca accept orice, numai sa nu fiu trezita devreme. intre timp, am obtinut ce-mi doream: nu ma trezesc la prima ora. de cele mai multe ori.
constant, din motive pe care initial le credeam oculte, trebuie sa ma trezesc foarte devreme. si sa ies din casa foarte devreme. in diminetile alea, dupa impleticitul prin casa si tipicele tergiversari femeiesti inainte de a iesi, totul se schimba odata ce am iesit. afara e altfel cand iesi dimineata la prima ora. noi, cei care de obicei vedem lumina zilei pe la 10, suntem de pe alta lume. desi ne trezim la ore pt care multi ne invidiaza, suntem imbufnati, cu ochii borcanati si obrajii umflati de somn, cascam reprimat mijind din ochi.
ei bine, la prima ora afara e altceva. in primul rand e liniste. oamenii nu exista inca. sau daca exista, sunt tableta aia efervescenta peste care n-ai pus apa inca, asa ca nu fasaie inca. dimineata niciun om nu fasaie.
in al doilea rand, si cel mai important, la prima ora e afara o intreaga menajerie extra-urbana [desi...]. tot pasaretul, toate verziturile [mi-e frica de cuvantul "natura", deh, nu e cool, ha ha ha] sunt de-o ciripeala si voioseala incredibile. si-ti aduci aminte ca mai exista si asa ceva.

pt cine se intreaba unde e adevaratul underground, aici e. aici si acum. la prima ora.

 

dream wedding

in mod obisnuit nu tin minte aproape niciodata ce visez. totusi, sezonul asta mi-a dat rutina peste cap, pt ca tin minte nu una, ci 2 povesti pe care le-am visat. si pe care le scot la iveala, ca sa mi le scot din minte.

- prima bizarerie: l-am visat pe pepe [sa arunce primu' cu piatra cine nu l-a visat niciodata pe pepe, ha ha ha]. pepe nu mai era latino lover-gipsy-king-bamboleu, ci era balerin. de fapt patinator din spectacole din cele de care vedeam cand eram mici. feerie pe gheata. pepe feeric pe gheata. si se facea ca pe scena-oglinda era o scoica imensa, care se deschidea asa pufipufi si bland, si rasarea pepe ca o perlutza imensa, neagra si lucioasa. si stop. pentru ca, de bun simt, mi s-a taiat visul.

- a doua bizarerie, mai lunga si mai dramatica: am visat ca ma marit. cu artzii mei. cu amandoi. deodata. un fel de jules et jim, incercand eu acum sa academizez un pic visul asta. se facea ca eram intr-o biserica gen cutie portocalie. si in loc de preot, altar si alte accesorii bisericesti, era un imens panou de proiectie pe care rula south park. episodul cu tom cruise, scientologia, si "tom won't come out of the closet". si tom cruise parea a fi preotul (oh doamne!). si eu eram imbracata in buline. iar ei doi erau imbracati in dungi. eugen, porumbelul, era imbracat pe orizontala, iar barosanu' purta dungi verticale. si leti, prietena si talentul nostru muzical, ne canta. imbracata intr-o mantie imensa, cu un pampon bufant la gat. o aretha gospeluind pasionant. si ne canta "haleluiaaaa" si din cand in cand mai facea o pauza si spunea "eu cand eram mica am cantat si la sala radio". ufa. si asta nu e tot. pt ca ceremonia s-a evreizat brusc. pt ca dupa ce tom cruise a iesit din the closet, iar noi ne pregateam sa luam viatza in piept, brusc vedem pe jos un prosop alb in care era un pahar pe care, in buna traditie evreiasca, trebuia sa-l spargem. si-am inceput sa avem primele certuri domestice, ca-ntre tineri insuratzei. cine sparge paharul.
acum… ghiciti cine l-a spart pana la urma, si o sa ghiciti cine e cocosul in casnicia noastra.

[si tortul a fost yummie. desi nepregatit de Chef]

casa de piatra, deci.

 

nouvelle cuisine

ma framanta de ceva vreme care [mai] e relatia noastra cu bucatareala. care e faza cu femeile care gatesc? de ceva ani incoace, e cool sa spui ca ai o bucatarie, dar ca o tii doar de decor. si ca stii sa gatesti cat sa supravietuiesti acolo pe baza unei diete cu frunze, omleta-cu-de-toate, cartofi prajiti si alte bunatati din seria asta. ca intri-n bucatarie doar sa-ti mai iei vreun pahar, sa cauti tirbusonul sau sa-ti incalzesti o parleala de mancare de supermarket. si ca niciodata, dar niciodata, nu gatesti ceva acasa. ca doar unghiile se-nmoaie, parul se-mbacseste, tenul prinde miros bucatarisit. doar suntem niste doamne.
femei de carton, mancand frunze de plastic.

 

arta conversatiei

vine un moment cand chiar si cele mai savuroase conversatii lancezesc iremediabil si irecuperabil. momentul ala reciproc considerat penibil, cand nu mai ai ce-ti spune. cand ai terminat toate povestile despre tine/despre toate cele care se rotesc in umbra buricului tau/despre ce parere ai despre roz/despre cate borcanele de piure de morcovi ai inghitit cand erai mic. gata. s-au terminat toate subiectele. ce faci atunci?

am remarcat ca e un subiect care aluneca bine oricand. toti sunt infometati dupa asta. un subiect ce tine de propriile noastre clisee de varsta a treia. stam pe banca si ne-amintim de vremurile alea. de lamele de guma, carti cu habarnam, cozi la ulei, ulei nerafinat cu pureci prin el, tigaretele de guma, tacamurile de pui, vremurile alea. desi suntem generatii care am prins doar cativa ani din vremurile alea, tot pastram nostalgia dupa basca de la costumul de pionier. si conversatiile pe tema asta sunt singurele, incercate de mine, care nu lancezesc si nici nu se flescaiesc.
si toate incep, iremediabil, cu "bai, dar mai tineti minte…?"
de aici si succesul [de care ma bucur si la care am cateva pietricele depuse] al proiectului "la trecut".

si e clar, i'm a fish.

 

Pascal Bruckner dixit

*****

Partea întâi
Capitolul I
Doamne, dă-mi darul de-a fi preferat…

— De ce-mi plac ţările musulmane? răspunde Luc. Pentru că-n ele scapi de femei sau mai degrabă de grija de-a le place, de provocarea dintre sexe ce caracterizează ţările noastre.

extras din
Pascal Bruckner

Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?
Roman
Editura Trei, 2006

Prefaţă de Bogdan Perdivară
Traducere din limba franceză şi note de Vasile Zincenko