vineri 13

*

a fost o zi cu noroc. după atâta brumă de vreme, m-am reîntâlnit cu un vechi prieten reîntors, pentru puţină dar suficientă vreme, acasă. într-un loc pe care nu-l mai simte acasă, într-un context pe care nu-l înţelege (nu ştie cine sunt cleopatra stratan, monica, iri sau oana zăvoranu, pe care o văzuse totuşi într-o dezlănţuire bovină pe otv. şi îl enervează bahmuţan la fel de tare ca atunci când era doar o antenistă neprigonită).

au fost câteva ore de respiro. o întâlnire care îţi reîncarcă bateriile pentru multă vreme de acum încolo. o întâlnire care vine cu promisiunea altor reîntâlniri, cu alte persoane prezente cândva, într-o etapă mai zen a vieţii scrintinei.

şi, pentru că toate astea nu erau de ajuns, azi mi-am regăsit cerceii în formă de stea de mare, pe care îi declarasem dispăruţi de peste un an. cred că emigraseră prin vreo zonă zen, unde piersicile n-au coajă, madamele poartă inele cu pietre mari, tartele cu zmeură nu îngraşă şi boris vian e dresor de şoricei.

* de data asta poza e luată de pe photomagazine şi e făcută de emanuel-tiberiu vasilescu

despre ştampilologi

*

statul la cozi şi tratamentul străveziu primit de la cei-cu-gulere-albe sunt motive de stres de cele mai multe ori când mă dau jos din balonul scrintinesc, obligată fiind să rezolv chestiuni hârţogăreşti şi necesare.

scrintin a fost şi în locuri unde a dat peste gumă orbit winterfresh contrafăcută (de parcă ar fi cel puţin textura logoizată a unei genţi louis vuitton, clonate la nesfârşit din vinilin mirosind a aurolac!); scrintin a fost şi în locuri în care a fost întrebată dacă, în loc de rest, nu preferă să primească nişte pliculeţe de ceai verde…

locurile astea nu ma enervează aşa de tare. pentru că am fost, de fiecare dată când a trebuit, în cel mai rău loc cu putinţă. nivelul cel mai cumplit al infernului (Florin ar şti să explice mai bine aici). notariatul public.

notariatul public. loc cu gresie pe jos, cu sală de aşteptare cu scaune scâlciate. o secretară insipidă, prost pensată şi veşnic timorată faţă de doamna notar; un birou mediocru; în schimb, la doamna notar în birou, se schimbă filmul şi totul are încărcătură serios masonică. continuă gresia cu arabescuri, gen răpirea din serai, mobilierul e stil, cu înflorituri, garofiţe şi alte lucrături, de parcă doamna citeşte-n ghioc. o pendulă neapărat. câteva cărţi duse la legătorie. şi doamna notar, rinocerul absolut.
mă scot din minţi aşteptările dintr-un notariat public. măsurătorile, evaluările din cap până-n picioare, ridicatul sprâncenei atunci când ei socotesc că ai venit acolo cu un motiv insignifiant şi deloc barosan din punct de vedere financiar.

e un mare faux pas că n-ai de rezolvat războaie între moştenitori, acte de succesiune, probleme moşiereşti sau chestiuni porceşti dintre cele mai fine.

* mai multă hârtie, nu hârţogărie, se găseşte pe flickr, de unde am luat poza

tinereţe fără bătrâneţe

*
când eram mică, singura reprezentare a conceptului de bunică avea în prim plan o persoană vag pudrată şi parfumată, care ştie să facă socată şi îşi învaţă nepoţii numele tuturor animalelor pe franţuzeşte (asta legat şi de faptul că nepoţii ideali ar trebui să fie creţi, rârâiţi şi din cale afară de vorbăreţi, fără nicio legătură cu nepoata ideală care am fost eu, da, da, da).

ei bine, azi realizez că nu e nimic mai îngrozitor decât să ai o bătrâneţe urâtă. în care să scoţi din tine tot ce e mai rău, să verşi pe-afară valuri de energie negativă, să te fi schimbat în aşa hal încât să nu te mai recunoască nimeni. să te porţi cu mănuşi cu străinii care-ţi calcă pragul, dar cu ţepuşe faţă de familia care, de bine de rău, mai e lângă tine.

iar dezastrul “estetic” din exterior să fie o nimica toată faţă de catastrofa din interior. faţă de uscăciunea, stafidirea şi disperarea pe care nu le mai ţii doar pentru tine.

şi ce e mai rău e că nu cunosc pe nimeni care să spună că vrea să ajungă acolo, toţi spunem mai bine păţesc ceva mai devreme, decât să ajung şi eu în halul ăsta.

dar ce siguranţă ai că nu vei fi ca o murătură în care anii deja trăiţi au scăpat prea mult oţet?

* poza e găsită pe flickr

the devil wears prada

*

întâmplarea face să fi văzut filmul de 2 ori, alături de oameni diferiţi, cu care am experimentat şi schimbat impresii şi senzaţii diferite.

cum e să te duci la filmul asta “cu băieţii”? well, ei o să-l urmărească permanent cu o sprânceană ridicată în forma căciuliţei de la “î din a”, o să râdă în hohote la dieta care te propulsează repede şi mai uşoară la Paris Fashion Week, o să se uite din când în când la ciorchinii generoşi de fete din sala de cinema, la cum chicotesc colectiv bătându-şi genele şi ţuguindu-şi buzele de wanna-be-fashionista… şi nu în ultimul rând, vor înţelege de ce mai trebuie să vezi filmul ăsta încă o dată.

cum e să-l vezi “cu fetele”? cu fetele îţi dai seama că ai cerut bilete la diavolul poartă prada şi nu la diavolul se imbracă de la prada (ai să googluieşti problema şi ai să dai peste opinia chic a lui a.l.ş. pe tema asta: “Filmul rulează cu acest se îmbracă de la care-i pentru, scuzaţi, proşti. E pentru cei care n-au auzit de Anna Wintour, de Vogue, de Prada… Iar cine nu pricepe nu merită să priceapă. ” )

cu fetele te vei simţi mai fashionista ca niciodată, deşi, la sfârşitul filmului şi doar în sinea ta, te vei simţi mai “neconformă” ca niciodată cu outfitul tău compus din plastic boots şi geacă de vinilin.

* pe flickr sunt grămezi de poze cu magazinul prada din soho.

azilul de noapte

*

vorbind azi cu o prietena, am realizat că, de câţiva ani, chiar de când m-am înrolat în sistem, viaţa noastră personală se desfăşoară numai la ceas de seară. nu ne putem face niciun plan la lumina zilei, ci doar planuri care au de-a face cu luminile disco-chioare de neon, bec economic, sau în cel mai “romantic” caz, lumânărici cu diverse parfumuri care te fac să strănuţi.
ca şi cum suntem nişte exilaţi, osândiţi la a presta zi de zi printre aere condiţionate, becuri insipide şi cafele la capsulă, simulându-ne îmbujorările cu nuanţe trucate de fard de obraz.

aşa că, Maria, bine-ai început viaţa de freelancer şi bucură-te cât mai mult de vacanţa pe care o ai! time out…

* cu poza m-a ajutat flickr

“cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”

adevărul este că l-am cam ratat. după ce în vinerea oarbă văzusem “a fost sau n-a fost”, obiectivul era un weekend românizat în continuare, prin “cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”. un film care mi se anunţa cu un alt soi de pedigree: producători scorsese şi wim wenders, muzica originala a lui alexander bălănescu şi alte detalii şi frunzuliţe de festival care îmi setaseră un anumit nivel al aşteptărilor.

şi când colo, peste ce am dat? peste o mare fâsâială. pentru că după un an petrecut cu “la trecut” sau cu “născut în urss”, cu greu mai puteam servi platouaşul din “cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”. ostalgia revisited. good bye, lenin şi castraveciorii cu valoare de madeleină literată.
totuşi… mi s-a părut o fâsâială. ca şi cum îţi torni un pahar cu cola şi nu o bei la timp. şi-atunci nu rămâne decât o dulcegărie fără personalitate, vag colorată-n maro, fără bule, fără acid şi fără fason.