1 decembrie, the decemberists

*

by default, nu mă încearcă niciun sentiment patriotic când vine vorba de 1 decembrie. singurul regret care ma măcină, an de an, e că back then, nu s-au gândit şi ei să facă unirea asta mai devreme, cândva într-o lună de vară. pt că o aniversare naţională e altceva când e cald afară. aniversările estivale sunt mai pline de viaţă, măcar te bucuri că e frumos afară, dacă nu te bucuri pt ocazie în sine.

în schimb, decembrie e doar o zgribuleală bulbucată, orice paradă militară sau mic-şi-muştar-şi-bere pe afară sunt doar semne că nu ai ce face acasă.

orice aş face, nu pot recâştiga senzaţia aceea de furnici-pe-suflet şi emoţie-aproape-de-plâns pe care o aveau bunicii mei la auzul vreunei cântări patriotice. nu se mai poate. emoţiile alea nu se ating de mine, oricât de vinovată m-aş simţi.

păcat?!

* soldatul e de pe flickr

chick lit

*

ce bine e la focus group. all the wonderful cookies, dar fără lăptic. şi senzaţia de film de david lynch, atotputernicia privitului de după fereastra dincolo de care sunt consumatorii care-şi dau cu părerea. surprizele de proporţii.

comportamentul deviant al femeilor din aşa-zisa categorie medium-to-high. prea multă şcoală stricată pe gâşte. doctoratul care nu le dădea suficiente cojones să aibă o părere argumentată şi autoasumată, ci le-mpresura de teama că în orice cuvânt rostit se poate ascunde o greşeală, care le-ar nărui aura blănoasă de self-importance în care mieunau atât de comod.

şi noua mea nelămurire: de ce, la fiecare discuţie de business între femei pe care le leagă doar o relaţie de business, conversaţia se transformă, încet-încet, într-o chicoteală crescândă şi într-o imensă confesiune nocturnă, pajamas-party-style?

* papuceii-spiriduş, numai buni pentru petreceri in pijama, găsiţi pe flickr

lumea în două zile

*

dat fiind că acum câţiva ani am lucrat la târgul de carte gaudeamus, făcând un fel de PR, mi-a rămas un sentiment dulceag în legătură cu cele câteva zile dedicate cărţii de învăţătură… şi de atunci, în fiecare an, cu un pachet decent de pricomigdale, mă duc la târg.

numai că, în ultima vreme, când până şi prieteni vechi, cum sunt istrate şi stamate, pun în dreptul meu menţiunea “în ultima vreme foarte ocupată”, am citit pe fugă, în drum spre undeva, sau întorcându-mă de altundeva, înainte de a comanda vreo ciocolată caldă sau după ce mă lasă chelnerul în pace…

nici urmă de citit pe seară, când toate tac şi, citind în gând, am senzaţia că mă aud citindu-mi cu voce tare fiecare rând în parte. nimic din toate astea, pt că afară, în lumea proletariatului care cască gura s-o înghită pe scrintin, muncitorii adorm cu gura întredeschisă, cu firicele de salivă curgând, pe cotorul cărţii găsite şifonate în cearşafuri a doua zi.

şi, ca în fiecare an, m-am trezit vineri că în planurile pt sâmbătă am trecut şi vizita pricomigdalată la gaudeamus. după care, un horror de clopoţel mi-a răsunat în faţa ochilor, forţându-mă să mă uit spre rafturile din bibliotecă, unde şad, unele peste altele, teancuri de cărţi citite. dar mai ales necitite. necitite şi unele dintre ele cumpărate chiar anul trecut, pe vremea asta, de la gaudeamus.

şi-atunci, brusc, m-am hotărât: adio pricomigdale, adio gaudeamus. şi asta până nu termin de citit toate cărţile pe care mi le-am cumpărat şi cu care nu mai sunt decât în relaţie de “şters praful pe ele”.

aşa că m-am domesticit, am rămas acasă, unde mi-am udat, ca-n fiecare sâmbătă, firul de aloe primit cadou de ziua mea. am văzut, cu întârziere, l’enfant al dardennilor (ntz, ntz, nu mi-a plăcut, schematic, previzibil etc) şi dear wendy al lui lars von trier directed de prietenul vinterberg (frumos, frumos, vizual, povestual şi muzical - the zombies fac minuni). am dat cu ochii de apocalypse now. am văzut un întreg documentar despre povestea festivalului de la cannes. am gătit pui catalan, cu miere, chimen şi vin. am bârfit extensiv cu sor’mea. am mâncat jeleuri. am terminat prima mea carte de murakami şi-am început pământul de sub tălpile ei, a lui rushdie.

toate astea în numai 2 zile, deşi văd că nu-mi iese vreun ulise din asta.

unde eşti, pricomigdală?

* milk & cookies, de pe flickr

adieu dimanche

*

cutia pandorei e pe cale să se deschidă. după multe dispute, discuţii şi dezbateri, întrebarea este: vor rămâne câmpurile elizee pariziene deschise duminica? tradiţional, doar turiştii se puteau bucura de duminici a la francaise. pt că doar incintele cu scopuri turistice, artistice şi sportive erau deschise duminica.

asta până când în zona champs elysees a apărut mamutul louis vuitton, făcător de poşete siglate purtate de orice damă de bine cu statut de vedetă (sau, mai degrabă, de orice damă de consum, care călătoreşte prin obor, via hong kong)

magazinul vuitton, mecca turiştilor conoisseuri, rămânea deschis duminicile datorită zonei turistice în care se afla şi a dimensiunii culturale a negoţului din incintă (galerie de artă deschisă 7 zile din 7, plus librărie - mă întreb cu ce profit?)…

acum, se pare că toată artera champs elysees o să fie deschisă duminicile, pt toţi turiştii care vin în căutarea brandurilor favorite şi sunt nevoiţi să le cumpere din alte ţări (profitul scade, economia stă pe loc… chiar nasol!?!)

şi francezii aştia… cât de pe deasupra lucrurilor poţi să fii să crezi că poţi rămâne veşnic locul unde duminica te îmbraci frumos, iei prânzul cu familia, bei cafeluţe la bistro şi flanezi prin oraş mirosind a acordeon? epoca amelie a trecut, cum bine observaseră les inrocks acum mulţi ani.

povestea se poate găsi aici
poza aici

toate astea însoţite, din partea scrintinei, de un mare OF!

5 cărţi

*

acum destulă vreme, Florin m-a inclus, galant, în jocul său de-a “ce cărţi ai lua cu tine pe o insulă pustie”. deşi am întârziat nepermis de mult cu răspunsul (da, să zicem că mi-a luat atâta brumă de vreme să mă gândesc la cele 5 cărţi… deşi… ), iată-l:

categoriile sunt 2. sunt cărţi pe care le vreau ca sa mă simt bine în pustnicia respectivă. şi mai sunt cărţi care să mă ajute să nu uit de unde am plecat.

1. Însemnări de căpătâi, de Sei Shonagon. cartea e mai degrabă cunoscută sub titlul ei englezesc, The Pillow Book. o carte veche veche, despre Japonia, cireşi, ritualuri, liste, viaţa de curte: “Flori de prun, inchise la culoare ori palide.O ramura de cires plina de flori cu petalele mari si frunzele de-un verde intunecat. Catre sfarsitul lunii a patra si-n primele zile ale celei de-a cincea, e vremea portocalilor: au frunzisul verde-inchis si florile albe. Cand ii vezi stropiti de ploaia de dimineata, cu nimic pe lume nu-i poti asemui. Iar daca printre flori se-arata si cate-un fruct, ca un bulgare auriu, privelistea aceasta nu e cu nimic mai prejos de florile ciresului umed de roua.”

2. Cartea celor 1001 de nopţi. poveşti, emiri, nisipuri, beduini şi restul. poveşti. poveşti.

3. o carte mare-mare-mare cu poezii. un volum ideal, pe care nu-l posed încă (există?), cu sevă şi miez, cu mulţi clasici, mult nerv, multă senzaţie.

4. şi 5. probabil 2 ruşi care să mă ajute să nu uit de unde am plecat. dacă ar fi să aleg, probabil aş alege Fraţii Karamazov şi Război şi pace

astea ar fi opţiunile, în cazul ideal când aş nimeri pe o insulă fără oameni, dar cu râuri de ambrozie şi cu tone de nectarine. cum nu cred în scenariul ăsta, probabil că, de-adevăratelea, bagajul meu pe o insulă pustie ar fi compus din cărţi de genul the idiot’s guide to survival, island cooking for dummies, un atlas botanic şi unul zoo…

* desert island găsită pe flickr