teodosie cel mic spoiler

*

” - Văd că ţi-ai adus numărătoarea, spuse Kaliopi, intrând în cameră cu o tavă uriaşă pe care se afla o căpşună mare cât un borcan, presărată cu zahăr, o farfurie aburindă cu tocăniţă de căpşuni, pulpă de căpşună la grătar cu piureu de căpşuni, iahnie de căpşuni cu căpşuni prăjite în ulei de sâmburi de căpşună, dulceaţă de căpşuni, sirop de căpşuni şi un cartof fiert.

- Cartoful este o raritate aici, oftă Kaliopi, aprobată cu tristeţe din cap de către Fantomă. Ţin câţiva în cămară pentru oaspeţii mai de seamă.

Teodosie refuză politicos cartoful, în definitiv mâncarea de regim pe care i-o servea Pisicâinele conţinea, pe lângă puiul răsfiert, aproape în mod matematic cartofi, iar Bufniţa recuperă preţiosul tubercul de pe farfurie şi îl duse la loc, în cămară.”

Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic, Polirom 2006.

* poza cu strawberry fields forever luată de pe flickr

cum am devenit prea babette pentru asta

*

în vremea aceea, clocotitoarele ieşiri zilnice erau tot atâtea ocazii să discutăm tâmpenii, să tăiem iarbă la câini, să revoluţionăm ruperea în mici fâşii a unei biet şerveţel, să bârfim pe te miri cine, să tocăm bani şi să confiem amintiri. nimic nu era prea obositor şi nimic nu era de ajuns.

nu conta foarte tare că locul în care te întâlneai era un subsol pricăjit, unde, dacă aveai ghinion, ţevile de apă era atât de puţin rezistente încât îţi ţâşneau pe haine, tocmai în zori, când discuţiile erau mai cu miez.

între timp, dacă ar fi să facem un update, ideea că ai bifat deja 2 ieşiri obligatorii timp de 2 seri consecutive şi poimâine bifezi o ieşire şi mai serioasă - jucată integral la nocturnă - nu te mai excită cu nimic.

şi aşa afli că gata, ai îmbătrânit. când preferi să stai la caldură, cu vasele tale de ceramică în care găteşti bunătăţi la cuptor, cu toate mirodeniile şi sticlele de vin pentru fiert, cu filmele, muzicile, telenovelele şi oamenii tai, atunci gata. fiara a fost domesticită.

când te lasă rece toată plantaţia de agave care susţine shotul de tequila care ţi se plantează obligatoriu în mână (deşi you don’t do shots), poţi foarte bine să-ţi iei adio.

it’s the end of an era.

* poza e de pe flickr

homo homini lupus

*

de crăciun fii mai bun, fii adevărat… asta cânta, anul trecut, suita de reni tuborg christmas brew. se presupune că sărbătorile scot ce e mai bun din tine.  oricâte cadavre ai fi târât pe sub preşuri în timpul celor 11 luni care au trecut, ceva ceva în tine te împinge să te porţi frumos şi să faci gesturi socialmente mai acceptabile.

de fapt, uiţi pe cine iubeşti, la cine ţii, care sunt oamenii prioritari din viaţa ta, în devălmăşeala generică a obligaţiei de a cumpăra cadouri pentru te-miri-cine, a partyurilor şi drinkurilor de serviciu, a secret santa-urilor ad-hoc.

e sinucidere curată să crezi că poţi scăpa uşor din hypermarketurile însufleţite de ambiţia consumeristă de a primi şi de a servi cât mai multe lovituri celor de lângă tine, folosindu-te de cea mai tare armă: coşul tău cu- cumpărături (chipsuri unsuroase pufuleţi umflaţi usturoi mult usturoi). haitele îşi dau târcoale, se îmbrâncesc, îşi cântăresc cu ochi înfometaţi cantităţile de alimente cumpărate şi îşi fac vânătăi în nuanţa aubergine.

în aceste condiţii, nu e de mirare că sunt în urmă rău cu tot ce aveam de cumpărat.

* fotografia e de pe coperta leviathanului lui thomas hobbes

epistolă către discovery civilisation

 *

azi, o însemnare scurtissimă, de fapt o reclamaţie.

chiar dacă fac eforturi destul de mari, discovery science nu e parcă de nasul meu. de fiecare dată când mă uit, am senzaţia că îmi scapă un dat esenţial pentru a înţelege şi a mă lăsa vrăjită de documentarele respective. singurele lucruri fascinante mi se par documentarele despre planete, dar nu pentru că înţeleg ceva tehnic din ele, ci din acelaşi motiv pentru care, periodic, verific site-ul telescopului hubble: să stau cu ochii în stele şi nimic mai mult.

în schimb, când vreau să mă uit pe vreun discovery, aleg aprioric versiunea civilisation. numai că noaptea, când îmi vine pofta să mă-ndulcesc cu ceva de genul ăsta, sunt programate doar documentarele despre război. care mi se par aşa de blow-blow-blow, de fade şi de not-so-civilisation că… mai bine mă uit la apocalypse now tot timpul.

m-am săturat de soldaţi, morţi, înfometaţi, arme de război, bombardiere, asedii, tranşee etc. aş vrea şi eu un discovery civilisation făcut după istoria vieţii private.

* poza extrasă dintr-un film pe care abia aştept să-l văd e luată de pe flickr

le livre de mon ami

*

în anul 1 de facultate, proful de marketing ne-a atras atenţia că balul bobocilor, care urma să aibă loc foarte curând, era o primă bună ocazie pentru a ne face cunoscuţi şi pentru a împrăştia ici şi colo cărţile noastre de vizită (?!). in nuce, atunci ghiceam pentru întâia oară conceptul de networking şi pentru întâia oară mi făcea oarecum silă de el. personal, îl interpretam ca pe o operaţiune subversivă: să te bagi în seamă pe lângă nişte persoane pe care nu le cunoşti şi să le aluneci pe sub nas insidios ca o lipitoare, cu scopul de a le atrage atenţia.

tot în vremea aceea, arzător motiv de dat ochii peste cap erau cărţile motivaţionale scoase la curtea veche şi care îl inspirau pe un coleg proaspăt angajat la o companie de asigurări să mă reţină pe stradă, rugându-mă să-l las să-şi noteze din agenda telefonului meu mobil noi şi noi nume de persoane pe care să le streseze cu ofertele lui.

în timp, mi s-a făcut atâta silă de toate tehnicile astea pe care le falsau în cor tenorii şi sopranele din jurul meu, încât detestam orice tentativă extremă de a face rost de noi prieteni (sau, mai degrabă, de noi cunoscuţi).

acum, am ajuns să realizez că probabilitatea de a găsi permanent persoane pe care să le introduci în cercul tău intim de prieteni este foarte mică. şi tot încercând să trec dincolo de tentaculele operaţiunilor de networking, nicio sursă de prieteni nu mi se mai pare neglijabilă.

(de’asta şi aştept cu reală nerăbdare anunţate ieşiri la ceaiuri, cafele, fumuri şi cărţi de joc)

* pânda e de pe getty

je vous trouve très beau

*

sau, cum era în filmul pe care l-am văzut de curând, simt nevoia să spun că da, anul ăsta la festivalul de film francez au fost şi lucruri bune. lucrul bun a fost că am prins comedioara în care joacă maria-mirabela medeea marinescu, pe post de fetiţă din românia gata de orice doar pentru a pleca din ţară, inclusiv de a spune “je vous trouve très beau” unui tractorist francez.

în schimb, nu am prins-o pe charlotte gainsbourg într-un film despre care nu ştiam decât că în el, la un moment dat, se întâmplă o cină. şi o cină din aceea tradiţională - cu oameni care stau la masă, mănâncă mâncare caldă gătită de ei, beau din pahare cu picior şi nu stau deloc la televizor în acest timp, pentru că îşi sunt suficienţi - nu putea decât să-mi facă poftă de film.

am ratat être et avoir, am prins în schimb un fel de film de spionaj cu juliette binoche. quelques jours en septembre. juliette binoche fostă spioancă, actualmente profă de spioni. da, da, cum să nu!

în acest timp, unii au fost la paris. of! totuşi, iar eu mi-am găsit, în sfârşit, nişte rame de ochelari kinky. o să am din nou ochelari… quelques jours en janvier.

* aşa de mult mi-a plăcut de data asta la francezi, că am ales să ilustrez însemnarea cu o poză din inegalabilul 2046.

sound of silence

*

acum câţiva ani, când mă mutam în casa mea nouă, primul lucru pe care l-am remarcat şi de care m-am bucurat a fost liniştea. aveam norocul să stau într-un loc unde, dacă nu ţipam eu, nu ţipa nimeni. nu trecea nicio maşină, niciun motor nu se auzea în timpul nopţii. era ceva binevenit pt o vorbăreaţă cum sunt eu.

multe luni mai târziu am citit, în new york times, un articol scris de un reporter ne-new-yorkez, cu privire la liniştea din big apple. scria acolo că, după vizite repetate în ny, în urma cărora ny i se părea cel mai zgomotos oraş din lume, brusc, se făcuse linişte. şi liniştea asta suspectă era cauzată de prea multe ipoduri.

iar acum, sunt într-un loc unde muzica e o bucăţică din bula ta de săpun în care tu şi numai tu ai voie. aşa că restul se protejează şi te protejează cu căşti. cel mai ciudat lucru e liniştea dintr-o încăpere imensă, unde toţi au căşti pe urechi, autişti şi aplecaţi către propriile lor lumi.

şi mai ciudat e atunci când, forţat-obligat de regula asta, nu ai cum să întrerupi liniştea lor decât cu muzica ta, obligatoriu ascultată la căşti.

* liniştea e de pe flickr

’tis the season to be tagged

*

iaraşi mă onorează Florin cu o leapşa mică. îi cer scuze că nu am răspuns mai devreme (leapşa-pe-cărţi mi se pare o treabă serioasă şi îmi ia mult timp să mă decid ce sa scriu) .

cartea:

Ada sau ardoarea, de Vladimir Nabokov. e o carte uitată pe nedrept, din cauza mult-prea-faimoasei nimfete Lolita. un roman de familie, scris pasional, care te prinde şi nu te mai lasă să te gândeşti la altceva în timpul cititului ei, dar şi mult după. o dragoste incestuoasă - între 2 veri primari - descrisă atât de “pulsatil” (nu ştiu cât de corect e cuvântul ăsta în context, dar nu ştiu cum altfel să exprim senzaţia lăsată de roman), încât povestea nu rămâne doar în pagină. parcă iese de acolo, devine 3D, dacă-mi este permisă şi exprimarea asta.

prietenii:

în primul rând, stamate şi istrate. cel mai erudit prieten, deşi ne-morcovit de erudiţie şi ne-apretat de atâtea cărţi citite. flegmatic şi un bun bucătar.

în al doilea rând, eugen. o alegere deloc la îndemână, pentru că listele noastre de lectură nu se potrivesc aproape deloc. şi pentru că din asta am învăţat că prietenia nu depinde de gusturile identice ale celor implicaţi.

în al treilea rând, ar fi lucian, care nu are blog.

* oamenii de hârtie sunt de pe flickr

ce-mi doresc eu mie de moş nicolae

 *

of! m-am eschivat eu ce m-am eschivat, dar se pare că nu pot scăpa de leapşa primită de la eugen. trebuie să scriu ce îmi doresc de moş nicolae. şi acum, la ceas de iarnă, se va vedea natura râzgâiată, girlish şi pufoasă a scrintinei.

adevărul e că aş putea scrie la nesfârşit despre cum îmi doresc eu ca moş nicolae să-mi aducă linişte, armonie, organizare şi, last but certainly not least, world peace. world peace!

numai că, deep down, lista mea e plină de lucruri care există de-adevăratelea şi pe care le pot primi. se subînţelege că am fost cât de cuminte am putut.

1. mandarine. pentru că sunt de o mie de ori mai dulci decât portocalele, pentru că miros şi ele a iarnă şi a căldura care te împresoară când intri în casă după o ieşire rece prin aerul iernatic.

2. câteva dvd-uri esenţiale: Director’s Label Series Boxed Set - The Works of Spike Jonze, Chris Cunningham, and Michel Gondry (2003) şi Director’s Label Series Boxed Set (Mark Romanek, Jonathan Glazer, Anton Corbijn, Stéphane Sednaoui) (2005)

3. o braţară lorem ipsum. minunată, minunată. pentru atunci când nu mai ştiu ce să zic. de aici

* poza e de pe getty

de penser mon cerveau s’est arrêté

*

într-un scurt moment de linişte, în timp ce îmi notam în preadistinsa mea agendă jordi labanda (tzontzi, mersi dulcissim încă o dată) programul festivalului de film francez, mi-am dat seama ce noroc am că sunt posesoarea unei agende cu pagini de hârtie, pe care scriu de mână şi nu altfel şi care-mi ascunde elegant o neputinţă îndelungată:

neputinţa de a scrie în franceză folosind o tastatură. de când mă ştiu, nu am fost în stare să tastez în franceză decât cu viteza unui melc însărcinat. nici măcar o tastatură specifică nu mă poate ajuta. am încercat-o şi pe-asta.

de vină sunt, cu siguranţă, circuitele sclerotice ale scrintinei. pentru că pe vremea aceea, când abia rotunjeam literele de mână, am învăţat să scriu şi primele mele parole în franceză. iar acum, scrisul în franceză este la mine eminamente legat de scrisul de mână. la tastatură nu nimeresc accentele (favoritul meu, accentul circumflex, nu iese niciodată din prima şi nici măcar din a doua încercare), nu găsesc niciodată apostroful, litera “q/Q”, cea mai verinais literă de mână în franceză, iese tehnică şi tristă.

când tastez în franceză, simt că sunt cousine bête

* poza e de pe flickr