despre vecini

*

oamenii care locuiesc la bloc nu trăiesc în cea mai personală şi intimă dintre lumile posibile. probabil că ne simţim la fel de în siguranţă ca într-un castel fortificat când încuiem de 3 ori (şi nu mai puţin) uşa în urma noastră. asta până când auzi cum vecinii tăi se ceartă, scapă sticle pe podea, se-mpasionează în ascuţite reprize de amor, sau până când trebuie să închizi geamul de la bucătărie pentru că studenţii care stau alături cu chirie dezlipesc de pe tigaie vreo omletă tristă.

de când trăiesc pe cont propriu, m-am ales şi cu o nouă varietate de vecini. am înţeles repede că eu eram noua-venită şi, ca atare, trebuie să fac primul pas. am făcut de toate: am salutat pe te-miri-cine, m-am întreţinut cu tanti de la chioşcul de la parter, cu fetele care sunt când nu e tanti, dar şi cu administratorul; am deschis casa-mi proaspătă vecinilor curioşi să vadă cum “aţi decorat, domnişoară”, am întrebat-o de sănătate pe bunica-cu-nepotul-medicinist şi tot aşa.

totuşi, profunzimea conversaţiilor pe teme meteo nu mă ajută decât să primesc de la chiosc produse pe datorie, dacă o să am vreodată nevoie. graba mea de a saluta diversele persoane pe care le socotesc vecini nu e plătită decât cu gheaţa privirilor lor când indiferente, când suspicioase. în rarele momente când am plătit curentul electric doamnei care se plimbă din uşă în uşă, vecinii mei aşteaptă cu uşile închise să termine celălalt cu plata, nu cumva să trăiască vreun eye contact inutil. iar vecina-bunică, destul de enervantă uneori (mă oprea la discuţii dimineaţa, când mă grăbeam mai tare), a murit acum vreo 10 zile.

ştiu sigur că nu o să bat la uşa vreunuia în caz că rămân în pană de chibrituri. dar ar fi reconfortant să ştiu că aş putea bate la uşa lor. pentru orice eventualitate.

* poza e de pe flickr
 

le big mac, je chocolat!

*

până una alta, e ianuarie. şi în ianuarie toate revistele glossy de femei debitează despre cele câteva kilograme în plus pe care, zice-se, toate le-am fi câştigat în urma crăciunismelor noastre culinare. în corul vociferărilor pe tema apei plate cu lămâie, eu ţin cu mireille guiliano, PDG la veuve clicquot in america. madama a scris o carte franţuzistă pentru americance (french women don’t get fat). deh, oftam pe atunci, trebuie să scrii o carte pt orice! ai nevoie de o carte ca să explici că frunzele de salată verde so chic asociate bulelor maronii de cola light pălesc în faţa omului împăcat cu el şi gusturile sale, fără vinovăţii lipidice şi remuşcări glicemice. eram de acord cu farfuriile de farfurie, cu furculiţele de furculiţă, cu paharele de sticlă şi cu şerveţele din material textil.

totuşi, se pare că nici francezii nu mai sunt ce-au fost. obezitatea în rândul copiilor este din ce în ce mai îngrijorătoare. până aici predictibil. total imprevizibilă în schimb este o reacţie americană la aflarea acestor veşti. o publicaţie internă din mediul universitar, de la un colegiu din texas, se bucură la ştirea din times conform căreia 1,2 milioane de francezi mănâncă la mcdonald în fiecare zi. unchiul sam îşi freacă mâinile de bucurie că în felul ăsta le-a dat francezilor “o porţie sănătoasă de karma negativă”.

autoarea îşi aduce aminte: the French president Jacques Chirac not wanting to stand with the United States and, in a roundabout way, told us to go to hell.

şi îi răspunde: Well Jacques, not only can you go to hell but you can go on a diet too.

articolul întreg aici

poza de pe flickr

alien update

 *

în ultima vreme am fost atât de tare prinsă în centrifuga caruselului, încât semnalele primite de la lumea exterioară au început să bipăie din ce în ce mai slab. în schimb, am fost luată pe sus de o piesă remarcabilă, pusă în scenă la odeon. joimegajoy, o bucurie amară, povestea unei întâlniri la amiază, unde între un tăiţel cu varză şi o supă chioară, divele bătrâne fură pungi de plastic şi se-ntind cu picioarele desfăcute pe mese ca să dea senzaţii tari gulerelor de vulpe ce le atârnă de gât.

în rest, răcelile care vin în miez de ianuarie nu trebuie niciodată subestimate. când ai crezut că ai scăpat, se bolovănesc peste tine cu o tuse seacă, de plămâni de artist confuz. de-asta jumătate de zi nici nu aud nimic. sunt aşa de ocupată cu tusea mea, că nu aud vociferări, zumzăieli, lăutărisme obositoare playate pe celulare.

până şi mesajele care circulă pe canale oficiale în uzina de visuri în care robotesc au marea calitate de a nu-mi mai provoca nicio reacţie. mă alienez cu seninătate în timp ce alţii găsesc inele ale colegilor la ei pe birou, se pierd iPoduri, casete… nu merg imprimantele şi se oferă recompense.

aaa, uitam pe nedrept cât de tare mi-au plăcut aranjamentele muzicale ale lui vlaicu golcea pt joimegajoy.

“Să bem în sănătatea Adelei.

Aniversează ceva? Nu, dar putem să bem în sănătatea ei.

N-n-nu “

* poza cu vulpiţa e de pe flickr

5

*

artista cu cel mai fascinant penar (da, îl ţin minte şi acum) mă invită să scriu aici 5 dezvăluiri senzaţionale despre mine. dintre toate secretele, vă dau 5:

- radu ciocârlan. băiatul-clişeu blond cu ochi albaştri de care-mi plăcea în clasa 1, cu care jucam coarda în faţa blocului, care la serbarea de sfârşit de an a purtat o coroniţă cu margarete, care avea penare colorate, pline de creioane, carioci şi, mai presus de toate astea, stilouri cu rezervă. un amor interesat, va chicoti audienţa.

- nu am citit jules verne decât maxim pe diagonală. aveam oroare de cărţile de genul ăsta; submarinele, ierburile de junglă sau aventurile din centrul pământului mă făceau să casc. preferam oricând galanteriile şi aventurile muşchetăreşti.

- dacă ai mei mi-ar fi fi adus acasă un frate în loc de sora mult dorită (şi îndelung chinuită de atunci, scuze!), aş fi scăpat de el. aveam 2 planuri: să-l arunc de pe balcon sau să-l vând fioroşilor băieţi de la scară, lăsându-i pe ei să decidă la ce e bun un bebeluş băiat.

- timp de câteva minute, tata m-a lasat agăţată cu fundu-n sus pe un balansoar de la locul de joacă. stătea de vorbă cu cineva, a pus piciorul pe un braţ al balansoarului ca să mă ţină sus, suspendată de celalalt braţ. iar eu m-am dezechilibrat şi, în loc să cad cu totul în nisip, am rămas agăţată cu pantalonii într-un cui din balansoar (nu ştiu să explic mai bine de atât)

- îmi place să gătesc, şi nu la modul omletă-cu-ce-se-mai-nimereşte. noua mea pasiune gastronomică? tartele

* poza e de pe flickr

en passant

*

în timp ce lumea rămâne gură-cască la dezvăluirea îndelung aşteptată şi pe la toate colţurile şoptită a noului iPhone, într-un shambalesc univers paralel din Piaţa Amzei, copiii mici încă plâng atunci când sunt tunşi.

acum o zi, am trecut prin faţa stabilimentului Ciufolici, numit aşa datorită scaunelor-rachetă pe care sunt aşezaţi copiii-alieni în timp ce îi tunde stilistul. pe scaunul-navetă spaţială de lângă geam şedea chinuit un băieţel blond de câţiva ani. “racheta” era smucită în toate direcţiile de valurile violente de plâns ale copilului. nu plângea deloc cum fac copiii râzgăiaţi la supermarket, trăncănind întruna despre cât de tare i-ar face fericiţi încă o duzină de bomboane în care să-şi spargă smalţul dinţilor. plângea înfiorător, urlându-şi nefericirea şi glazurând racheta cu cei mai autentici muci.

credeam că puştii nouvelle vague nu plâng la tuns. credeam că plânsul la coiffeur este acum conservat doar pe pelicule învechite la cinematecă. credeam că regretul cârlionţilor tăiaţi este passe. asa cum bietele telefoane cu disc au plecat de mulţi ani în bejanie şi aşa cum vor face în curând şi mai urâtele telefoane cu butoane în defavoarea celui-fără-de-taste-iPhone.

amin!

* poza cu cinema paradiso e de pe flickr

the way we get by

*

îmi doresc cu tărie să cred în utilitatea şi nu în futilitatea listelor cu obiective, ţeluri, scopuri şi aspiraţii de început de an. îmi doresc ca sezonul bilanţurilor să mă găsească realmente mulţumită şi împăcată cu neîmpiedicăturile survenite în lunile care au trecut. îmi place să cred că distanţa dintre dorinţele intim-personale, pe de o parte, şi ce se întâmplă cu adevărat, pe de altă parte, nu poate fi recuperată prin formule alambicate de time management.

am simţit pe pielea mea că life is what happens when you’re busy making other plans şi m-am bucurat că a fost aşa. în doar câteva cuvinte, cam asta a fost. mi s-au întâmplat lucruri pe care nu mi le-aş fi închipuit (deşi nu de închipuiri duc lipsă) niciodată, pe care le aşteptam, dar care m-au surprins totuşi.

realitatea ia forma unui ceainic pictat manual în culorile lavandei şi face cu perseverenţă pic-pic-pic ca să supravieţuiască în lumea mea (sper să nu fie şi asta vreo închipuire)

între timp, stranger than fiction adorabil, într-un cinematograf romanţios de pustiu la mijloc de săptămână; marie antoinette cu flori de iasomie deschizându-se în ceaşca de ceai; şi adunat curaj pentru videodrome.

* ceşcuţa de pe flickr