le big mac, je chocolat!

*

până una alta, e ianuarie. şi în ianuarie toate revistele glossy de femei debitează despre cele câteva kilograme în plus pe care, zice-se, toate le-am fi câştigat în urma crăciunismelor noastre culinare. în corul vociferărilor pe tema apei plate cu lămâie, eu ţin cu mireille guiliano, PDG la veuve clicquot in america. madama a scris o carte franţuzistă pentru americance (french women don’t get fat). deh, oftam pe atunci, trebuie să scrii o carte pt orice! ai nevoie de o carte ca să explici că frunzele de salată verde so chic asociate bulelor maronii de cola light pălesc în faţa omului împăcat cu el şi gusturile sale, fără vinovăţii lipidice şi remuşcări glicemice. eram de acord cu farfuriile de farfurie, cu furculiţele de furculiţă, cu paharele de sticlă şi cu şerveţele din material textil.

totuşi, se pare că nici francezii nu mai sunt ce-au fost. obezitatea în rândul copiilor este din ce în ce mai îngrijorătoare. până aici predictibil. total imprevizibilă în schimb este o reacţie americană la aflarea acestor veşti. o publicaţie internă din mediul universitar, de la un colegiu din texas, se bucură la ştirea din times conform căreia 1,2 milioane de francezi mănâncă la mcdonald în fiecare zi. unchiul sam îşi freacă mâinile de bucurie că în felul ăsta le-a dat francezilor “o porţie sănătoasă de karma negativă”.

autoarea îşi aduce aminte: the French president Jacques Chirac not wanting to stand with the United States and, in a roundabout way, told us to go to hell.

şi îi răspunde: Well Jacques, not only can you go to hell but you can go on a diet too.

articolul întreg aici

poza de pe flickr