leapşa Bouillon de Culture

*

 

mulţumesc Zazei care mă face să mă simt din ce în ce mai deşteaptă

1) Vorba preferată.

Aievea, buric, bujor

2) Vorba nesuferită.

Trendy

3) Drogul favorit.

Muzica, liniştea

4) Zgomotul, sunetul preferat.

Primăvara, de departe.

5) Zgomotul, sunetul nesuferit.

Scrâşnitul cuţitului pe farfurie şi al cutter-ului pe hârtie

6) Înjurătura sau blasfemia recurentă.

Doar înjurături, doar din când în când, mai ales când sunt singură. Deci nu pe blog.

7) Pe cine punem pe viitoarea bancnotă?

Pe nimeni. Şi nici nu înţeleg de ce trebuie să punem o faţă pe bancnote

8 ) Meseria pe care n-aţi fi vrut să o faceţi.

Cam multe meserii n-aş fi vrut de fapt să fac…

9) Planta, arborele sau dihania în care v-aţi reîncarna.

Levănţică

10) Presupunând că Dumnezeu există, ce v-ar spune după moarte?

Bine că ţi-ai dat seama

Dacă tot ne jucăm leapşa, aş vrea să aflu ce-ar răspunde textier (sunt curioasă!), curtezana (oare ce ar răspunde la întrebarea nr. 1 doamna căpşunilor fără culoare?) şi dan petre (prima sa leapşă, dacă nu mă înşel)

 

* poza e de pe flickr

insuportabila uşurătate

*

însemnare pusă aici ca să nu uit ce s-a întâmplat ieri.

aseară am fost la film la studio. am văzut la môme, un film despre viaţa lui edith piaf. sala era plină până la refuz, ciorchini ciorchini de doamne şi domniţe venite să-şi trăiască la vie en rose de 8 martie.

au fost două ore şi jumătate inexplicabil de emoţionale şi vrând nevrând emoţionante. din rândul din spate unde am stat, am văzut multe persoane ştergându-şi ochii. am auzit persoane care-şi trăgeau nasul. am remarcat, mai aproape de mine, persoane care înghiţeau în sec, pentru ca nu cumva să izbucnească în plâns. când filmul s-a terminat, luminile nu s-au grăbit să se reaprindă. şi când au făcut-o, au dezvelit o privelişte pe care nu mi-o pot explica în întregime: multe femei cu ochii plânşi, cu resturi de şerveţele de hârtie rămase pe faţă, curioase să vadă dacă au fost singurele care s-au lăsat pradă momentului.

iată că am trăit-o şi pe-asta.

* poza e de pe site-ul oficial al filmului, adică de aici

gen proxim şi diferenţă specifică

*

în alte timpuri, se considera că un pic de mauve (vorba bancului) spunea suficient despre tine cât ceilalţi să-ţi pună o anumită etichetă. iar dacă mai aveai norocul să porţi picul de mauve pe undeva prin dobrogea, apucai şi o legare fedeleş şi un drum doar-dus pe insula şerpilor, unde erai lăsată să mori înţepată de ţânţari. lucrurile erau oarecum clare.

azi nimic nu mai spune nimic despre nimeni. ce etichetă pui când în plină ruină de lipscani se aud sunete de yahoo messenger? când little black dress fuzionează cu converşii? când din iPod răsună canon de pachelbel? când little miss sunshine nu e nici shiny and new ca la hollywood, nu e nici trashy and disfunctional ca la sundance? când cel mai mare poet în viaţă este tyler? tyler durden, bineînţeles!

puţinii paseişti care regretă antan-urile d’ antan să fie cu băgare de seamă, pentru că rândurile de mai sus, în esenţă, ni se aplică tuturor. nu ne place să fim categorisiţi, etichetaţi, listaţi şi cu atât mai puţin clasaţi.

deep down, ne place să credem că suntem mult mai mult decât excel-ul pe care-l smălţuim zilnic, mult mai mult decât scaunul scâlciat de pe care nu ne ridicăm decât la ceas de seară, simţitor mai mult decât to-do-list-urile pe care le bifăm cu un adânc simţ de self-importance.

suntem cu toţii nişte inefabili, vă zic.

* poza e de aici

mărţişorisme

*

înţeleg de ce s-a păcălit baba dochia la începutul lui martie: o năpădeau fără milă zambiluţele care pledau avant la lettre cauza încălzirii globale. ori, se ştie de când lumea că zambiluţele sunt la cuţite cu hainele de blană, cu atât mai mult cu un mirositor cojocel oieresc.

în rest, la fabrica de vise mărţişoarele sunt considerate un obicei eminamente sindicalist, demn de o doamnă educatoare cu părul făcut permanent, mirosind a fixativ şi purtând mereu unghii ovale cu ojă sidefată. ca atare, vestitorul primăverii a fost o zambiluţă mov, încorsetată în folie de aluminium şi sufocată de ferigi şi fundiţe de plastic roşu.

aş mai putea adăuga că nu am văzut decât un mărţişor la pieptul unei doamne care ţese la rându-i în fabrica de vise; că alte doamne cu care am vorbit azi nu realizaseră că suntem pe 1 martie (ce trist, vă zic, ce trist!), dar că remarcasera sârguincioase că trotuarele sunt impracticabile şi, vai dragă, atât de aglomerate.

al doilea mărţişor de azi atârna sfios de gulerul subsemnatei, înconjurat de devălmăşie şi duşmani de clasă.

* poza cu sparanghelul sfios e de pe getty