la sud de graniţă, la vest de soare

*

de o parte a fabricii de vise sunt macarale care gâfâie întruna, până la ceas de seară, în miros de bere la pet şi în clăbuci de praf ieşiţi direct din plămânii clădirii care tot stă să cadă. mirosul e cel al vacanţei de vară şi singurul regret e că şantierul nu e părăsit. dacă nimeni n-ar munci, toate schelele ar fi numai bune pentru copii aventuroşi, cu coajă vişină-putredă în genunchi, bronzaţi cu tricourile pe ei şi cu părul năclăit de la aburul degajat de fiarele încinse. e vacanţa în care ţi se lipeşte praful de nări şi îţi intră gândaci zburători în urechi.

de cealaltă parte a fabricii de vise e o viţă de vie crescută alandala, aciuiată pe lângă gardul de beton, cu cârcei creţi gustoşi pentru cine-şi mai aminteşte de ei. acum sunt boabe de strugure scremându-se de supraîncarcare glicemică. boabele extradulci sunt fiecare câte o cameră sambo aproape putrezită. aici senzaţia e de sfârşit de vară, de miros de teme la matematică pe ultima sută de metri, de caiete cu “lecturi suplimentare” în care scrii la nimereala despre nişte lecturi accidentale. aerul e gelatinos şi mersul tău e de fapt înot sincron printre molecule de zahăr.

în schimb, înăuntru bate aerul condiţionat şi nu miroase a nimic. şi nici nu e prea greu de ghicit câţi oameni mari şi cool care le ştiu ei pe toate sunt aici. şi nici câte lecţii primesc. eh!

* poza e de pe flickr, de aici

încremenirea în proiect

*

primul om încremenit în proiect pe care l-am văzut vreodată e sora mea. multă vreme, din motive care îmi scăpau, asta mică spunea tuturor că are 7 luni şi 3 ani.

propriile mele încremeniri au venit mai târziu. e aşa de bine să mă arunc pe jos şi să mă lipesc de podea cu încăpăţânarea unei borne kilometrice. cine a avut vreodată 17 ani şi şi-a petrecut vacanţa de primavară la dunăre probabil că ştie despre ce vorbesc.

lentoarea unei veşnice heure verte stropite nu cu absint, ci cu vorbele prietenului care o să schimbe lumea. şoferul ambulanţei staţionate, cufundat într-o carte de sven hassel şi cu alte câteva volume cu război îngrămădite pe lângă girofar. primul sufleu de ciocolată, bun şi nefâsâit. bătrânelul care’ţi tot dă ghes să te înrolezi în legiunea străină. domnul lazaride, zbârcit charmeur care te ciupeşte de obraz în timp ce’ţi zice “decara”.

toate astea se adună rând pe rând ca nămolul pe pielea elefantului, strat pe strat ca hainele unui emo kid. sau ca toate visele aglomerate din paprika. la câte încremeniri s-au tot adunat, n-ar strica să dam un pic cu măturica.

totuşi, aşa cum orice gospodină dedicată ştie, măturica doar ridică praful.

* poza cu încremenirile e de pe flickr