futu-i! chicoti buburuza, oarecum afectată

*

în sistem, înveţi repede că lucrurile sunt clare. viaţa e împărţită ca un tort trist, un strat de ciocolată albă, un strat de ciocolată neagră şi un strat confuz şi fructat. există ciocolata de luni-până-vineri şi există ciocolata-de-weekend. afli pe pielea ta că ce e apa-de-luni-până-vineri nu se amestecă deloc bine cu ce e ulei-de-vineri-până-duminică.

aşa că, în fiecare fuckin zi-de-luni-până-vineri o aştepţi cu înfrigurare pe următoarea, apoi pe următoarea şi tot aşa. şi-ţi găseşti motive. luni ţi se electrizează părul, marţi trebuie să pui rufele la spălat, miercuri ţi se moleşesc genunchii, iar joi nu îndrăzneşti. vineri ai grijă să ai unghiile impecabile şi urechile proaspăt spălate, fustiţa suficient de bufantă şi genele rimelate până peste cap. toate astea, să ne-nţelegem, trebuie rezolvate dis-de-dimineaţă.

pentru că aştepţi minunea de vineri-seară. dincolo de toate sufragismele şi egalitarismele şi dreptul de a purta pantaloni. dincolo de toate isteriile feministe hai-să-ne-ardem-chiloţii-şi-să-nu-intrăm-în-bucătărie, aştepţi atavic iniţiativa lui. aştepţi altceva decât nu ştiu-ul duplicitar ca soarele cu dinţi: la primul strat un soare prietenos, la al doilea strat un ditamai şutul în buricul tău pregătit, cum altfel, decât de vineri dimineaţă.

dacă luni te trezisei cu părul aburit şi marţi, evident, maşina de spălat trebuia pusă la treabă, vineri ce mai poţi spune? ce se mai poate întâmpla? sunt sigură că, de fapt, lui îi este frică de megatronii care apar la apus şi care îi smulg sprâncenele, îi taie pleoapele şi îi aspiră testosteronul. pentru că altfel, chiar nu-mi închipui motivul pentru care îţi aruncă un nu ştiu gripat, care se transformă în nimic doar o oră mai încolo.

e desuet şi personal să aştepţi iniţiativa lui, după revoluţii sexuale şi emancipări intempestive. aşteptarea miroase a mănuşi croşetate şi are farmecul ei. iar dacă prinţişorul face nazuri, e musai să le consideri şi pe astea pur fermecătoare.

mda… prinţişorul face nazuri (vă rog să nu-i spuneţi că-l vorbesc pe la spate). în funcţie de cum i se aşează pantalonii, în funcţie de ora meciului, în funcţie de cât de bine s-a spălat pe cap. prinţişorul sună doar când are el treabă. sau nevoie, ca orice prinţişor care se respectă.

* poza de pe flickr

ziua cârtiţei

*

ziua cârtiţei nu există de fapt. cârtiţele nu au parte de rumeneli UVA+UVB, ele stau în subteran şi nici măcar nu sunt dotate cu lămpi de miner de lipit în mijlocul frunţii. în schimb, sunt năucite zi de zi de câte un neon care scoate boabe de gheaţă.

la ceas de seară, cârtiţele au accese punk-melancolice, în timp ce inima le bate tare şi tare departe. minţile lor fumate ţopăie în rochiţe gri-şoricel pe iarba umedă din Câmpurile Alizee. unele cârtiţe ar prefera tolăneala cu varii îmbrăţisări într-o plapumă cu puf de gâscă. alături de o cârtiţă tandră, care să gâdile cu respiraţia ei leneşă puful restrâns de pe claviculă. în schimb, se zgribulesc pe scaune-design care costă de multe multe ori mai mult decât salariul minim pe economie şi-şi înfundă căşti autiste în urechile lor interne şi păroase.

în afară de celelalte cârtiţe, nu le înţelege nimeni aberaţiile babuinistice, glumele cool şi tenişii rupţi-doar-cât-să-pară-vintage, paloarea de natură cârtiţeasco-aristocratică.

cândva, înainte să fie cârtiţe-din-establishment, gustaseră din libertate. acum neonul le îmbracă minţile într-o pâclă groasă cu consistenţă de osânză şi le fereşte de soarele care atacă fabrica de vise. cu ochii scoşi din orbite, cârtiţele visează că viaţa lor poate şi trebuie să fie în altă parte şi, în rarele dăţi când sunt în altă parte, sunt prea descumpănite să mai înţeleagă ce au de făcut.

viaţă de cârtiţă cu lenjerie de dantelă. time to exit.

* poza e de pe flickr

“dar tu te ţii bine!”

*

reacţia exclamată a unei mătuşi bătrâne, care mă vede din când în când la câte un prânz complex de duminică. după câteva minute în care mă analizează pe îndelete , îşi rosteşte constatarea oarecum mirată, oarecum dintr-o singură suflare.

la o primă pipăială, mâinile cosmeticienei bat ritmuri de fanfară pe obraji, tapotând întrebarea într-un stil complice, ca-ntre noi, fetele: “nici măcar o linie… hm… e botox pe ici pe colo, nu?”

probabil că timpul, aşa cum îl ştiu eu, băiat ţâfnos şi râzgăiat de prea multe prăjituri cu foi, nu mai are răbdare. se apropie ora aceea. nu-ţi mai hărţuieşti cu unghiile roase buba din genunchi, mănânci pufuleţii cu mănuşi-de-catifea-până-la-cot attitude, simţi că bulionul are de fapt miros de establishment şi pe stradă vezi din ce în ce mai rar pisici în formă de mini-canguri. răsuflarea tartorului bicefal casă-maşină îţi îngheaţă coatele iar, între timp, femeile-fac-carieră. deschizi frigiderul de nervi, dar nu-ţi mai murdăreşti nasul de frişcă.

maman, am crescut. now what?!

* poza cu samovarul e de pe flickr