*
În seara asta, pe Tudor Arghezi, în curtea slab luminată a unui bloc vechi, am văzut un elefant mic. L-am văzut, am trecut de el, m-am întors, l-am mai văzut o dată şi m-am îndepărtat. În secunda următoare mi-am dat seama că nu era decât o motocicletă acoperită de o husă. Şi că fac asta mereu: văd elefanţi mici în loc de motociclete.
* Fotografia e de pe deviant
*
Cred că, printre toate insignele, şepcuţele de pionier, genţile de bunică, parfumurile cu note de trandafiri bulgăreşti, bancnotele vechi şi mănuşile croşetate, negustorii de la târgurile vintage ne-ar face un mare bine dacă ar vinde puţină politeţe. În doze mici, discrete, chic ambalată, politeţea ar face ravagii printre toate persoanele hip.
Răguşesc zilnic întrebându-mă unde o fi politeţea d’antan. Unde sunt oamenii care îţi mai dau bună ziua după ce îi ajuţi luni de zile să-şi scrie o teză de licenţă? Unde sunt toţi colegii de fabrică gentili, care se ridică de la masă când ai terminat şi tu de mâncat, pentru că tu mănânci cam încet? Unde s-au ascuns cei care îţi dau bineţe fără să-ţi amplaseze simultan şi-un cap în gură? Hoardele barbare ne îmbrâncesc cu pricepere, fumează în timp ce tu mai ai mâncare în farfurie, nu te întreabă jamais de sănătate decât dacă vor să-ţi peroreze vreo jumătate de oră despre propriul lor pancreas, nu-ţi cedează locul de pe canapea nici dacă eşti adorabilă în încălţările tale cu polka dots.
Politeţurile ajung să mi se pară zaharicale când eu, se ştie, mănânc ciocolată neagră. Politeţurile mă surprind atât de tare zilele astea, încât îmi dau seama că m-am sălbăticit de tot şi dau în bâlbâială când le găsesc pe undeva.
Parcă ne-am juca banga-banga cu nişte cavemeni epilaţi. Toate bune şi frumoase, ne fâţâim de colo colo cu impecabile genţi croco şi între timp ne aventurăm cu scobiturile în nas.
Data viitoare când vrei să-mi deschizi uşa, nu te speria! Voi face ochii mari, voi ezita şi negreşit mă voi împiedica în propriile-mi polka dots. Sunt adorabilă, asta e.
* Nimfele mute sunt de pe flickr
Acum ceva vreme, domniţa Zaza mi-a pasat o leapşă pe care o onorez de-abia acum. Din fericire, pe biroul de acasă am cărţi care mi-s dragi şi ne-reci, aşa cum îmi sunt unele volume împrăştiate pe biroul meu cu reni de la fabrica de vise.
Cartea e la îndemână, pentru că nu am apucat să o mai urc înapoi pe raft. E Frica în Occident (secolele XIV-XVIII) a lui Jean Delumeau. La pagina 123 găsim:
“Ne întrebăm, totuşi, dacă suspiciunea provocată de lună şi legată de frica de noapte, de care vom vorbi în capitolul următor, n-a fost cumva mai veche şi mai generalizată decît ştiinţa astrologilor? În orice caz, numeroase civilizaţii de odinioară au atribuit fazelor lunii un rol decisiv asupra stării timpului, precum şi asupra naşterii şi creşterii oamenilor, animalelor şi plantelor. În Europa de la începutul Timpurilor Moderne, o seamă de proverbe şi de almanahuri franţuzeşti reamintesc cum se poate pactiza totuşi cu acest aspru capricios şi îngrijorător, şi cum anume trebuie interpretate formele şi culorile ei:
Pe cinci ale lunii se va vedea cum va fi timpul toată luna…”
Astea fiind scrise, se poate spune că am revenit.
Powered by WordPress.com
