la sud de graniţă, la vest de soare

*

de o parte a fabricii de vise sunt macarale care gâfâie întruna, până la ceas de seară, în miros de bere la pet şi în clăbuci de praf ieşiţi direct din plămânii clădirii care tot stă să cadă. mirosul e cel al vacanţei de vară şi singurul regret e că şantierul nu e părăsit. dacă nimeni n-ar munci, toate schelele ar fi numai bune pentru copii aventuroşi, cu coajă vişină-putredă în genunchi, bronzaţi cu tricourile pe ei şi cu părul năclăit de la aburul degajat de fiarele încinse. e vacanţa în care ţi se lipeşte praful de nări şi îţi intră gândaci zburători în urechi.

de cealaltă parte a fabricii de vise e o viţă de vie crescută alandala, aciuiată pe lângă gardul de beton, cu cârcei creţi gustoşi pentru cine-şi mai aminteşte de ei. acum sunt boabe de strugure scremându-se de supraîncarcare glicemică. boabele extradulci sunt fiecare câte o cameră sambo aproape putrezită. aici senzaţia e de sfârşit de vară, de miros de teme la matematică pe ultima sută de metri, de caiete cu “lecturi suplimentare” în care scrii la nimereala despre nişte lecturi accidentale. aerul e gelatinos şi mersul tău e de fapt înot sincron printre molecule de zahăr.

în schimb, înăuntru bate aerul condiţionat şi nu miroase a nimic. şi nici nu e prea greu de ghicit câţi oameni mari şi cool care le ştiu ei pe toate sunt aici. şi nici câte lecţii primesc. eh!

* poza e de pe flickr, de aici

încremenirea în proiect

*

primul om încremenit în proiect pe care l-am văzut vreodată e sora mea. multă vreme, din motive care îmi scăpau, asta mică spunea tuturor că are 7 luni şi 3 ani.

propriile mele încremeniri au venit mai târziu. e aşa de bine să mă arunc pe jos şi să mă lipesc de podea cu încăpăţânarea unei borne kilometrice. cine a avut vreodată 17 ani şi şi-a petrecut vacanţa de primavară la dunăre probabil că ştie despre ce vorbesc.

lentoarea unei veşnice heure verte stropite nu cu absint, ci cu vorbele prietenului care o să schimbe lumea. şoferul ambulanţei staţionate, cufundat într-o carte de sven hassel şi cu alte câteva volume cu război îngrămădite pe lângă girofar. primul sufleu de ciocolată, bun şi nefâsâit. bătrânelul care’ţi tot dă ghes să te înrolezi în legiunea străină. domnul lazaride, zbârcit charmeur care te ciupeşte de obraz în timp ce’ţi zice “decara”.

toate astea se adună rând pe rând ca nămolul pe pielea elefantului, strat pe strat ca hainele unui emo kid. sau ca toate visele aglomerate din paprika. la câte încremeniri s-au tot adunat, n-ar strica să dam un pic cu măturica.

totuşi, aşa cum orice gospodină dedicată ştie, măturica doar ridică praful.

* poza cu încremenirile e de pe flickr

“urmaşilor mei”

*

cândva vlad era curios să ştie ce i-aş zice copilului meu. cât am întârziat, fix atât m-am gândit la asta.

întâi citeşte ce-ţi scriu mai jos, apoi vezi de unul singur dacă ceva îţi vorbeşte şi îţi poate intra sub piele. după… poţi să dai delete.

foloseşte o cremă de protecţie solară. dă de la tine. învaţă să înoţi. citeşte maestrul şi margareta măcar o dată. adulmecă când şi când pielea bronzată a braţelor, e cel mai plăcut miros. să ştii să schimbi un bec şi cum se face pâinea în casă. să nu te sperii când eşti doar cu tine. să ţii o scoică în casă. şi să fii copil (sper să ai norocul ăsta, dar vezi că se plăteşte destul de scump).*

* poza e de pe flickr

vacanţă la roma

*

de fiecare dată când cineva se întoarce dintr-o vacanţă, următoarea discuţie după cea despre “ce mi-ai adus?” e cea în care eşti silit să le arăţi pozele. pozele sunt proba ultimă că da, lucrurile sunt conform poveştilor cu care te-ai întors de acolo, că nu spui prostii, că ai bifat generalele puncte turistice, că ai fost acolo cu adevărat.

am plecat la roma cu suficientă muniţie să-mi ajungă să fac toate pozele din lume: aparatul, mai multe carduri de memorie, mai multe acumulatoare, filtrul de protecţie uv nu a fost nici el uitat acasă. şi când colo, ce să vezi?

am venit acasă cu aproape zero poze. după o zi două de pozat, m-am epuizat. pentru că imediat ce ţăcăneam să fac o poză, imediat în jurul meu lucrurile se puneau pe bocit şi îmi reproşau printre sughiţuri de ce nu le pozez şi pe ele. imediat ce făceam o poză, mai vedeam în jurul meu alte câteva mii de subiecte de poză îngrămădite, sfidându-mă să le pozez şi pe ele.

nu poţi să faci poze la roma. pentru că ar trebui să faci poze la tot. şi ar trebui să faci poze tot timpul. aşa că mai bine pleci cu extra retine, nări, plămâni… ca să-ţi aduci aminte tot ce ai trăit şi-ai văzut şi-ai amuşinat şi ai inspirat până jos fără să ai nevoie de intermediul unui obiectiv.

nu am poze, dar m-am întors mai multă decât am plecat.

* şi tot pentru că nu am făcut poze, am pus aici un ceva care mi-a plăcut, de pe deviant

sârba oltenească

*

dacă are mami un stetoscop pe care ţi-l dă din când în când să vezi cum se aud plămânii băieţilor de sub bolta de viţă de vie din faţa blocului, iar ei închid ochii şi se prefac bolnavi, febrili, pentru ca tu să le administrezi o dulce injecţie cu apă, să le pui mâna pe frunte şi să-ţi dai îngrijorată ochii pe spate, gata. te şi visezi o doctoriţă vestita, la al cărei cabinet băieţii vor sta la coadă şi vor pica pe spate încă din sala de aşteptare la gândul că tu ai ochii verzi, o uniformă albă, bonetă şi stetoscop. şi mai ai şi ambiţia că vei descoperi leacul pentru băieţii neascultători şi păroşi care chinuie fetele creţe aruncându-le mărăcini în păr.

dacă atunci când mai creşti un pic îţi spune tata “motanu’ tatii, tu eşti motan de canapea, ce să cauţi tu la jurnalism? vrei să te zgribuleşti cu un covrig uscat în buzunar până iese nu ştiu cine să dea o declaraţie oficială?”, e gata iar. te şi visezi o cadână cu ochii boiţi şi curbe dulci, ascunse de mătăsuri translucide, care face incantaţii în ceai de ghimbir, care clipeşte des când îşi serveşte iubiţii cu baclavale, îşi cufundă degetul arătător în sucul lor şi unge dâre de zahăr lichid pe buza de sus a fiecărui iubit, pentru că - normal - zahărul nici nu merită mâncat altfel. că dacă tot nu dai la jurnalism şi tot nu crezi în sufragete, măcar să ajungi o cadână decentă, nu?

azi un pic, mâine alt pic… şi uite aşa din fragmente de-astea te naşti tu şi tot ce crezi despre tine. mai ajunge să lucrezi într-o fabrică de vise cu lume care se încalţă în tenişi şi părerea asta riscă să devină aşa de rotundă, că dă pe afară de ce coaptă şi plină de ea a devenit.

şi când te duci aşa, rotundă, la două nunţi tradiţionale, unde joci sârbă de să-ţi sară rochiţa de pe tine, unde Asociatu’ îţi zice deşuchiat “ai în tine sânge de ţigancă”, brusc părerea aia boantă se desrotunjeşte şi îţi dai seama că, în ciuda tenişilor, a muzicii indie şi a ororii de vezi-doamne-mainstream, ai în inimă sârba oltenească pe care o poţi juca întruna, fără întrerupere, până “e lung pământul, ba e lat..”.

slavă domnului că dincoace de hainele noastre emo, mai avem piele de om şi straşnic ne mai place sârba.

* poza nu e cu sârbă, pentru că sârba nu se arată asa uşor. poza e de pe flickr

lasă, că tu eşti o fată inteligentă

*

după replica asta urmează de obicei toate aşteptările pe care ţi le pune în cârcă orice persoană care te consideră o fată inteligentă. the great expectations, de fapt. se pare că fetele inteligente au un înveliş performant de cyborgiţe, care le fereşte în cel mai pur stil amazonicesc de toate neajunsurile din jur. fetele inteligente ştiu cum să reacţioneze în orice situaţie pe care o trăiesc, de parcă ar mai fi trăit-o deja şi au în mintea lor un întreg arsenal de instrucţiuni specifice problemei respective. fetele inteligente nu au fragilităţi, nimic nu le ia prin surprindere, pot depăşi orice obstacol de-al celorlalţi, muritorilor (dacă nu datorită minţii lor 100% funcţional-utilitare prevăzute cu soluţii-eficiente-la-orice, atunci cu siguranţă că în outfit-ul lor cyborgesc au nişte zimţi ascuţiţi şi nemiloşi care taie obstacolele de la rădăcină, mai rău decât pe pădurile amazoniene).

eşti o fată inteligentă şi o să-ţi dai seama de cum stă treaba. slăbiciunile, alunecările, umanismele sau, şi mai rău (oroare chiar), muierismele nu îşi au locul. eşti o fată inteligentă, nu am mai cunoscut pe nimeni ca tine, nu ai tu nevoie de mine, tu nu ai nevoie de nimeni, de fapt. fetele inteligente pot şi singure, nu?

bietele fete inteligente…

* poza e de pe flickr şi e făcută de camil tulcan

this is a man’s world

*

azi de dimineaţă am aflat de la ştirile protv că o ursoaică panda aflată într-o grădină zoologică din japonia a născut 2 ursuleţi gemeni şi că toată lumea e fericită din cauza asta. toate bune şi frumoase până aici. de bucurie, s-a organizat un concurs unde lumea era invitată să trimită propuneri de nume pentru cei doi bebeluşi. la concurs au participat zeci de mii de japonezi şi, dintre toate propunerile, s-au ales următoarele:

pentru ursuleţul-femelă: Ai-hin (care înseamnă preafrumoasa)

pentru ursuleţul-mascul: Meihin (care înseamnă cel inteligent)

numele astea îmi spun mai multe decât mi-au spus cărţi de psihologie, dezbateri de gen sau câte şi mai câte chestii academico-fandosite pe teme de gen. trăim în lumea lor, nu?

* poza e de pe flickr

leapşa Bouillon de Culture

*

 

mulţumesc Zazei care mă face să mă simt din ce în ce mai deşteaptă

1) Vorba preferată.

Aievea, buric, bujor

2) Vorba nesuferită.

Trendy

3) Drogul favorit.

Muzica, liniştea

4) Zgomotul, sunetul preferat.

Primăvara, de departe.

5) Zgomotul, sunetul nesuferit.

Scrâşnitul cuţitului pe farfurie şi al cutter-ului pe hârtie

6) Înjurătura sau blasfemia recurentă.

Doar înjurături, doar din când în când, mai ales când sunt singură. Deci nu pe blog.

7) Pe cine punem pe viitoarea bancnotă?

Pe nimeni. Şi nici nu înţeleg de ce trebuie să punem o faţă pe bancnote

8 ) Meseria pe care n-aţi fi vrut să o faceţi.

Cam multe meserii n-aş fi vrut de fapt să fac…

9) Planta, arborele sau dihania în care v-aţi reîncarna.

Levănţică

10) Presupunând că Dumnezeu există, ce v-ar spune după moarte?

Bine că ţi-ai dat seama

Dacă tot ne jucăm leapşa, aş vrea să aflu ce-ar răspunde textier (sunt curioasă!), curtezana (oare ce ar răspunde la întrebarea nr. 1 doamna căpşunilor fără culoare?) şi dan petre (prima sa leapşă, dacă nu mă înşel)

 

* poza e de pe flickr

insuportabila uşurătate

*

însemnare pusă aici ca să nu uit ce s-a întâmplat ieri.

aseară am fost la film la studio. am văzut la môme, un film despre viaţa lui edith piaf. sala era plină până la refuz, ciorchini ciorchini de doamne şi domniţe venite să-şi trăiască la vie en rose de 8 martie.

au fost două ore şi jumătate inexplicabil de emoţionale şi vrând nevrând emoţionante. din rândul din spate unde am stat, am văzut multe persoane ştergându-şi ochii. am auzit persoane care-şi trăgeau nasul. am remarcat, mai aproape de mine, persoane care înghiţeau în sec, pentru ca nu cumva să izbucnească în plâns. când filmul s-a terminat, luminile nu s-au grăbit să se reaprindă. şi când au făcut-o, au dezvelit o privelişte pe care nu mi-o pot explica în întregime: multe femei cu ochii plânşi, cu resturi de şerveţele de hârtie rămase pe faţă, curioase să vadă dacă au fost singurele care s-au lăsat pradă momentului.

iată că am trăit-o şi pe-asta.

* poza e de pe site-ul oficial al filmului, adică de aici

gen proxim şi diferenţă specifică

*

în alte timpuri, se considera că un pic de mauve (vorba bancului) spunea suficient despre tine cât ceilalţi să-ţi pună o anumită etichetă. iar dacă mai aveai norocul să porţi picul de mauve pe undeva prin dobrogea, apucai şi o legare fedeleş şi un drum doar-dus pe insula şerpilor, unde erai lăsată să mori înţepată de ţânţari. lucrurile erau oarecum clare.

azi nimic nu mai spune nimic despre nimeni. ce etichetă pui când în plină ruină de lipscani se aud sunete de yahoo messenger? când little black dress fuzionează cu converşii? când din iPod răsună canon de pachelbel? când little miss sunshine nu e nici shiny and new ca la hollywood, nu e nici trashy and disfunctional ca la sundance? când cel mai mare poet în viaţă este tyler? tyler durden, bineînţeles!

puţinii paseişti care regretă antan-urile d’ antan să fie cu băgare de seamă, pentru că rândurile de mai sus, în esenţă, ni se aplică tuturor. nu ne place să fim categorisiţi, etichetaţi, listaţi şi cu atât mai puţin clasaţi.

deep down, ne place să credem că suntem mult mai mult decât excel-ul pe care-l smălţuim zilnic, mult mai mult decât scaunul scâlciat de pe care nu ne ridicăm decât la ceas de seară, simţitor mai mult decât to-do-list-urile pe care le bifăm cu un adânc simţ de self-importance.

suntem cu toţii nişte inefabili, vă zic.

* poza e de aici